Despre reziliență sau alinierea la cursul vieții

Odată cu stresul ce a câștigat tot mai mult teren în viața noastră, cuvântul reziliență a căpătat și el un loc important în vocabular. Deși la noi termenul are mai degrabă o conotație tehnică, mulți rezonăm cu conceptul, asociindu-l cumva cu starea de bine sau măcar cu cea de echilibru. Astfel că, pentru a naviga mai bine în vâltoarea cotidiană, ne agățăm de el cu multă speranță, ca de un colac de salvare. Ne imaginăm că dacă – norocoși fiind – am pune mâna pe acest colac imaginar, ne va conduce la mal nevătămați și fără mare efort. Dar câți dintre noi vor fi descoperit că nu e vorba de un sprijin extern cât de tărie interioară, calitate pe care noi înșine trebuie să o cultivăm?

După atâtea valuri de stres pandemic, izolare și un război în preajmă, am căutat cu toții probabil o cale de a ne fortifica interiorul spre a face față transformărilor prin care trecem. Dacă e așa, poate că e util să pătrundem mai bine înțelesul rezilienței, de unde ideea acestui articol. Un prim indiciu găsim chiar în dex, care descrie reziliența drept proprietatea unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri. Tehnic vorbind, între reziliență și rezistență e pus semnul egal, doar că lucrurile stau diferit în cazul nostru. Personal, nu cred că rezistența e modul potrivit de a înțelege reziliența, o însușire nu doar importantă ci chiar vitală astăzi. A ne împotrivi evenimentelor stresante la modul dur și rece nu e o soluție iar dacă ne gândim la cele actuale, chiar imposibil. Mai mult, rezistența face trimitere la o (re)acțiune pe termen mai lung or a trăi mult timp sub imperiul stresului nu e deloc de dorit.

Dacă privim însă din perspectiva neuroștiințelor, psihologiei și nu numai, reziliența nu înseamnă altceva decât capacitatea de a ne recupera cu rapiditate dintr-o situație de adversitate. De unde, echilibrați fiind, putem folosi resursele pentru a urca din nou ori cuceri alte vârfuri, pentru a crește, a învăța, a explora și a crea ce ne dorim sau, pur și simplu, pentru a ne bucura de viață. Cu alte cuvinte, a fi rezilienți înseamnă a fi capabili să revenim cât mai rapid din mode-ul de supraviețuire în cel natural de creștere și înflorire. Dat fiind că, în mode-ul de apărare – care se activează automat când detectăm un pericol – organismul uman își canalizează toată energia către funcțiile de urgență, reacția acestuia de tipul “luptă sau fugi” consumă intens energia, lăsând descoperite funcții esențiale cum ar fi digestia, chiar și sistemul imunitar.

Reziliență versus rezistență

Spre deosebire de rezistență deci (actul de a opune rezistență), când închidem practic niște canale de comunicare cu viața și provocările ei din acel moment, reziliența definește mai degrabă acea stare de flux sau de curgere naturală. Atenți, flexibili și încrezători în propria putere, putem traversa mai ușor orice val. Acceptând faptul că nu putem controla ce se întâmplă în exterior, ci doar răspunsul nostru la aceste întâmplări. Și conștienți fiind că schimbarea e singura constantă sau, dacă preferăm mai mult, că totul e în mișcare. Ca un râu de munte prin albia căruia pot fi uneori și pietre mari, uneori colțuroase, vârtejuri, coturi bruște sau pereți tip cascadă. Și totuși, învățând a curge în fluxul vieții precum apa pe cursul ei, nu împotrivă, putem depăși cu ușurință orice obstacol.

Este important să privim reziliența drept capacitatea de a ne adapta sau alinia cu fluxul vieții dar la fel de important e să înțelegem faptul că aceasta poate fi și trebuie cultivată cu intenție. Ne mai putem gândi la reziliență ca la tenacitate – acea trăsătură care intră în acțiune când avem de atins un obiectiv deopotrivă important și provocator pentru noi. Devine mai limpede și cum se corelează această trăsătură cu starea de bine; odată ce antrenăm reziliența, crește încrederea în sine și, implicit, echilibrul sau calmul interior.

Dar dacă am decis să pornim pe acest drum, vom fi poate curioși să știm care sunt pietrele de la temelia rezilienței și, implicit, fundația echilibrului și stării de bine. În viziunea mea, sunt patru teme mari de reflecție, studiu și integrare… Este vorba de cunoașterea de sine, prezența sau conștiența de sine, concentrarea atenției și, în fine, conectarea și comunicarea cu ceilalți. Fiecare dintre cele patru este o temă cuprinzătoare, începând firește cu prima. Din motive care țin de spațiu, mă voi referi în continuare doar la prima, însă voi reveni și pe celelalte teme.

Cunoașterea de sine, piatră de temelie

Probabil că cei mai mulți ne-am pus măcar o dată întrebarea “Cine sunt eu?” și dacă ne-am luat răgazul necesar, posibil că am găsit deja o parte însemnată din răspuns. Numai pentru a descoperi curând că mai avem mult de explorat. Un univers întreg se ascunde dincolo de ce vedem la suprafață când vine vorba de propria ființă. Sunt eu un trup cu suflet sau mai degrabă invers, un suflet într-un trup? O personalitate cu un nume și o poveste în spate? Sunt suma gândurilor, emoțiilor și faptelor mele ori a cunoașterii ce-am adunat în timp? Cine sunt eu, de fapt, și încotro? Cine a pornit pe acest drum știe că e o călătorie în sine și uneori un ghid ar prinde foarte bine.

Depinde însă de noi, întâi de toate. Depinde unde, cum, cât de insistent și cuprinzător ne uităm atunci când căutăm a ne cunoaște. Cert e că suntem ființe unice, dotate cu un set complex de inteligențe, abilități și talente, preferințe, convingeri și motivații distincte. La fel de sigur că avem și multe în comun, precum simțurile de bază prin care percepem realitatea din jur, plus intuiția, atenția și intenția. Resurse prețioase de energie și creativitate avem cu toții, iarăși. Și calități precum bunătatea, compasiunea, empatia, generozitatea, capacitatea de a ne bucura de frumos, de a ierta și a spera. Așa cum spun înțelepții, avem un potențial nelimitat, pe care doar mintea îl poate limita și, nu în ultimul rând, suntem liberi să alegem ce vrem să facem și să fim / să devenim.

Sunt așadar multe teme și perspective de explorat în acest vast domeniu de studiu dar beneficiile rezultate pentru fiecare și pentru toți ar justifica pe deplin introducerea unei astfel de „materii” în curricula școlară. Din experiența mea cel puțin, pot spune că odată ancorați în adevărul a cine și ce suntem – pe măsură ce l-am descoperit mai în profunzime – ne putem bucura mai mult de viață și, în același timp, ne putem întări credința că, orice dificultate sau obstacol ar apărea, avem puterea de a le depăși. Puterea este cu adevărat în noi înșine. Și mai departe se multiplică în acel împreună, uniți prin ceea ce ne unește în esență, dar acesta este deja un alt subiect…