Dacă noi nu putem, cum vor reuși cei aflați la început de drum?

Dacă noi nu putem răzbi prin negura asta, noi – adulți care am mai trecut prin vremuri tulburi, cum vor reuși tinerii aflați la început de drum? Dar adolescenții, care abia își caută drumul în viață? Ce se întâmplă cu visurile lor, cu încrederea în ei înșiși și cu speranța într-un viitor mai bun? De la cine vor învăța aceștia cum să-și țină firea și mintea limpede, ca să poată discerne între bine și rău ori lumină și întuneric? Dacă noi nu deschidem drumul, cum vor izbuti ei să-și găsească tăria și curajul de a merge înainte ori de a-și apăra adevărul și libertatea? Și cum vor ști să depășească barierele impuse din exterior pentru a se uni, la nevoie, întru binele comun?

Poate că unii vor găsi retorice astfel de întrebări, poate că nu e treaba comunității, vor gândi alții. Dar sigur e că de doi ani încoace am fost martori la multe drame în jurul nostru și poate că mulți vor fi simțit și spus „destul”, trebuie să facem ceva. Și asta acum căci, dincolo de criza corona, sunt multe altele ce nu mai pot fi trecute cu vederea. Este bine cunoscut spre exemplu faptul că nivelul de stres era îngrijorător și înainte de pandemie iar depresia (corelată cu sentimentul de singurătate, larg răspândit și el) era la cote ridicate, inclusiv în rândul tinerilor. Astăzi e lesne de imaginat că aceste fenomene au sărit din grafic. Un raport UNICEF, de pildă, semnala recent faptul că sute de milioane de copii din întreaga lume au avut de suferit considerabil ca urmare a închiderii totale sau temporare a școlilor, din perspectiva cunoștințelor dobândite și nu numai. Mulți dintre copiii din țările mai puțin dezvoltate au rămas chiar fără hrana primită zilnic la școală, adică fără o masă principală, mai arată raportul amintit.

Dar oare care o fi situația la noi în rândul copiilor, adolescenților și tinerilor, în general? Nu știu ce observații au colectat profesorii români și autoritățile din mediul educațional în perioada acestor doi ani de pandemie, ar fi important de aflat. O imagine sugestivă am găsit însă citind articolul <Liceeni în România. „Dezorientați” în carieră și speriați de eșec la porțile vieții>. Parte dintr-un grup de profesioniști voluntari în proiectul de suport în carieră liceeni #GiveBackRomania, autoarea a evidențiat câteva concluzii ale unui sondaj efectuat în luna decembrie în rândul a 100 de adolescenți. Una dintre constatări a fost aceea a gradului ridicat de nesiguranță, neîncredere în sine și în forța de a depăși obstacolele, în special teama de eșec a tinerilor când vine vorba de a reuși în direcția studiilor și a carierei dorite. De asemenea, adolescenții au menționat îngrijorări privind abilitatea de a se exprima și a se prezenta – temeri legate de comunicare și cunoaștere de sine, în general, precum și incertitudinea în ce privește profesia potrivită. Lipsa suportului de orientare în carieră se adaugă pe această listă, fapt care a determinat autoarea să opineze că e nevoie de mentoring și coaching, și de o permanentizare a serviciului de consiliere în carieră în fiecare liceu.

Personal, sunt în deplin acord cu această viziune. Și pentru că, întâmplător sau nu, m-am înrolat și eu recent ca mentor voluntar, aș pomeni aici o poveste cât de poate de actuală, în ideea de a înțelege cât mai bine nevoia imperioasă de a susține acești tineri. Pe Ana (nu folosesc numele real din motive evidente), elevă la un liceu din mediul rural, am cunoscut-o la începutul acestui an. Comunicăm online dar am reușit deja, spre satisfacția mea, să ne conectăm destul de bine. Un copil inteligent și bun, am sesizat repede, mai matur decât ar sugera vârsta. Cu abilități evidente în diverse domenii însă marcat de incertitudini în privința direcției de urmat, îndeosebi sub influențele inerente din jur. Încă timidă dar admirabil de puternică, având în vedere că se ține scai de școală (deși face naveta în altă localitate, așteptând vreo 40 minute microbuzul), se ocupă și de sora mai mică și de treburile casei. Părinții au divorțat cu niște ani în urmă iar cel în grija căruia se află le urmărește cât poate din străinătate, unde muncește de un timp pentru a le asigura fetelor un trai decent și, cu puțin noroc, un viitor mai bun. Ce m-a impresionat la Ana este atenția pe care o acordă dialogului nostru, abilitatea de a asculta și receptivitatea cu care întâmpină diverse idei, opțiuni sau posibilități care se relevă pe firul conversației. Interesul pe care îl manifestă pentru această „materie” care s-ar putea numi educație pentru viață este confirmat și de procesul ei de reflecție, materializat prin scrieri, adnotări sau chiar decizii de etapă, care indică un progres evident în demersul de clarificare a direcției. Și ce m-a impresionat poate și mai mult este că una dintre marile ei dorințe este să fie un om bun.

Cum vede viața un adolescent ca Ana în vremuri tulburi ca acestea, m-am întrebat nu o dată. Ce trăiri o fi încercând într-un context ca cel în care se află? Câtă susținere are nevoie un adolescent ca ea, în plan mental și emoțional, ca să capete încredere că își poate cristaliza și apoi împlini visul, în ciuda nenumăratelor incertitudini din prezent? Câți tineri în prag de majorat or fi în situații ca aceasta sau poate chiar mai dificile? Și, mai ales, cum îi sprijinim noi să devină ce își doresc, oameni buni?